Este una din acele zile dintr-un noiembrie cam răcoros, dacă nu de-a dreptul friguros, şi mă uit contemplativ pe geamul aburit, gândind poetic la vremea de afară. Nicidecum bacovian, deoarece ziua este însorită, cu un cer limpede, uşor auriu ca şi frunzele copacilor. Stop. Care frunze? Unde-s frunzele? Desigur, a început Marea Desfrunzeală, ultima strigare a Naturii:- Ia neamule frunze! Ieftine şi bune! O dată! De doua ori! De trei ori! Adjudecat doamnei care a strâns 8 saci!
Da, vederea maldărelor de frunze mai mici, mai mari, mai late, mai subţiratice, mai scorojite sau în care mai licăreşte un strop de clorofilă mă pune serios pe gânduri. Gânduri gospodăreşti, desigur. Ce minunăţie de material pentru viitorul pământ de frunze! Şi, uite aşa, poezia de afară se velnici într-o proză telurică. La propriu. [...]
Citeste mai departe…
